Învăţătoarea „şpăgară” şi noul dicurs public

13 01 2014

Zile în şir, televiziunile au prezentat ştiri şi dezbateri privind cazul „învăţătoarei şpăgare”. Un caz regretabil, revoltător şi, din păcate, nicidecum singular. „Completarea” veniturilor de către unele cadre didactice (nu doresc să generalizez din respect pentru nenumăraţii dascăli care îşi fac cu onestitate meseria într-o ţară în care sunt umiliţi  cu o ferocitate fără precedent) variază de la metode agresive până la acceptarea „elegantă” de „atenţii” sau până la practica (cvasi)generalizată a meditaţiilor. Nici pe sfert, însă, nu s-a discutat despre problemele cu adevărat grave în România: salarizarea dascălilor, pentru a le asigura măcar un minimum de trai decent, şi, mai ales, menirea învăţământului românesc, importanţa lui crucială într-o societate care îşi caută drumul spre normalitate.

Despre altceva, însă, voiam să discut. S-a repetat obsedant sintagma „învăţătoarea şpăgară”, fără să existe o sentinţă definitivă a instanţei. Pe când conduceam „România liberă” am avut peste 400 de procese de calomnie (nu pentru articole semnate de mine, ci pentru ceea ce scriau colegii mei – eram dat în judecată în solidar cu ei, dată fiind calitatea mea de redactor şef). Nu am pierdut niciunul. Aceasta pentru că nimeni din redacţie nu îşi permitea să dea verdicte înaintea instanţei. În titlu sau în articol apăreau ghilimele, apăreau semne de întrebare, persoanele în cauză erau calificate drept „presupusul” criminal/infractor/şpăgar etc., sau erau prezentate drept persoana X „acuzată de….”, dar nu apăreau verdicte. Oricum, din materialele de presă publicate de RL se înţelegea foarte clar esenţa cazului. Fireşte, era obligatorie poziţia celui vizat (dacă nu dorea să vorbească, se publica numărul şi data faxului ce i-a fost trimis). Asta înseamnă (sau însemna) jurnalism profesionist.

Acum, nu doar în cazul învăţătoarei, jurnaliştii, mulţi cu experienţă impresionantă, s-au lansat în acuze şi verdicte fără nici un fel de reţineri. Lipsă de profesionalism? Nu cred. Mai degrabă alinierea la practica discursivă impusă de principalii decidenţi politici ai ţării. Când aceia care se bat cu pumnul în piept că apără statul de drept îşi acuză adversarii politici că sunt „corupţi”, „infractori”, „puşcăriabili” etc. etc., fără să existe sentinţe definitive ale instanţei, de ce ar avea reţineri jurnaliştii? Nu spun că respectivii politicieni n-ar avea dreptate în majoritatea cazurilor, dar dreptatea trebuie făcută de instanţă, nu de către ei la televizor. 

Mi-e teamă că situaţia e mult mai gravă. Dispreţul manifest al înalţilor decidenţi politici faţă de formalismul statului de drept arată că, de fapt, îi doare exact în c…ot de justiţie. Clămpăne agresiv la televizor ca să aburească naţiunea, să arate cât sunt ei de „justiţiari”, după care, probabil, cad la înţelegere ce dosare merg mai departe şi care mai stau la sertar sau nici măcar nu sunt deschise. Ori fac presiuni doar pentru dechiderea şi/sau accelerarea dosarelor ce le sunt folositoare în lupta lor pentru putere. Or, justiţia selectivă sau la ordin nu are nici o legătură cu statul de drept. Iar dacă stat de drept nu e, nimic nu e (ca să-l parafrazez pe Marin Preda). Cred că toată această mascaradă ar trebui să înceteze. Am cam obosit…


Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: