CINE TV

 

PĂRINTELE ARSENIE BOCA, OMUL LUI DUMNEZEU

parintele Arsenie Boca

 

“Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când spunând adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte”, scria părintele Arsenie Boca, în lucrarea sa de căpătâi, Cărarea împărăţiei. Premonitorii cuvinte, ce vor cuprinde esenţa întregii sale vieţi…

 

În fiecare an, pe 28 noiembrie, zeci de mii de oameni din toate colţurile ţării pornesc în pelerinaj la micuţa mănăstire Prislop, din judeţul Hunedoara, pentru a se ruga la mormântul părintelui Arsenie Boca şi a-i cere ajutor, cu credinţa că părintele poate oferi alinare, poate face minuni chiar şi după ce a trecut la cele veşnice, aşa cum a promis înainte de a se stinge: “Când veţi fi în nevoie să spuneţi: părinte Arsenie, ajuta-mă!”. Şi aşa este, după cum mărturisesc nenumăraţii pelerini ce au trăit şi trăiesc acea unică stare de graţie, de adâncă pace sufletească, în preajma mormântului acoperit de flori despre care se spune că nu se ofilesc niciodată…

 

Numit “Sfântul” de către colegii săi de la Academia Teologică din Sibiu, pentru că se remarca încă de atunci prin viaţa sa ascetică, de intensă trăire religioasă, considerat “ctitor al Filocaliei româneşti” de către părintele profesor Dumitru Stăniloaie, care îl aprecia ca “un fenomen unic al monahismului românesc”, căutat şi urmat de mii de mireni doritori a se împărtăşi din izvorul nesecat şi senin al spiritualităţii sale, dar şi pentru legendarele sale haruri de prooroc şi tămăduitor, veritabil “pictor de suflete” cum îl numea Nichifor Crainic, dar şi sensibil pictor de biserici – a pictat biserica de la Drăgănescu, considerată Capela Sixtină a Ortodoxiei -, om de cultură şi filozof al ştiinţelor şi religiei, vizitat de mareşalul Antonescu şi de soţia acestuia, precum şi de familia Regală, îndeosebi de principesa Ileana cu care a legat o îndelungată prietenie spirituală, dar apreciat şi de înalţi lideri comunişti precum Gheorghiu Dej sau Teohari Georgescu, urmărit ani de zile de Siguranţa antonesciană şi timp de peste patru decenii de Securitatea comunistă, care l-a arestat în repetate rânduri şi l-a trimis în închisori şi la Canal fără a-i găsi vreo vină, preotul Arsenie Boca, pe numele său de mirean Zian Boca, a fost asemenea sfântului Vasile, aşa cum tot el îl înfăţişează în Cărarea împărăţiei: “ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată”, “stâlp nemişcat de talazuri”, “linişte şi modestie neclintită de vifor”, om între oameni întărindu-şi semenii “în liniştea cea mai presus de fire”, neclintit în credinţa că “tot Dumnezeu este la cârma lumii”.

 

Iubirea nestinsă pe care i-o poartă credincioşii acestui sfânt încă necanonizat al ortodoxiei româneşti este pe măsura iubirii de oameni ce l-a călăuzit în întreaga sa viaţă de smerit şi plin de har mijlocitor al lui Dumnezeu, este dovada unei personalităţi unice, ce atrăgea ca un magnet mii de oameni, din toate categoriile sociale, dar şi permanenta suspiciune a autorităţilor vremii care nu puteau înţelege de unde îi vine acea forţă excepţională de a-i face pe oameni să se adune în jurul său…

 

Înzestrat cu o charismă deosebită, părintele Arsenie Boca avea o capacitate deosebită de sinteză, de a spune în cuvinte puţine şi simple adevăruri profunde, părea că ştie totul despre trecutul, prezentul şi viitorul omului din faţa sa, arătându-i acestuia ce are de făcut spre îndreptare. Numeroase mărturii susţin convingerea ar fi avut şi darul vindecării. Fascinaţia sa asupra celor ce l-au cunoscut şi l-au urmat întru credinţă se datora însă şi caracterului său nonconformist, imposibilităţii de a-l asocia cu imaginea comună a călugărului. Cei care îi concepeau pe călugări ca fiind hirsuţi şi murdari, pe motiv că mizeria ar avea rol mântuitor, erau fie contrariaţi, fie impresionaţi de eleganţa lui, altminteri în perfect acord cu credinţa sa că purificarea sufletului începe prin curăţenia trupului. Purta îndeosebi cămaşa albă monahală, „haina luminoasă a sfântului Duh”, cum o numea el, în puternic contrast cu barba neagră şi ochii lui pătrunzători. La brâu avea cingătoare, simbol al luptei călugărului pentru „omorârea firii sale vechi şi nevoinţa înnoirii duhului”. Nici o legătură cu imaginea mohorâtă, întunecată a călugărului arhetipal. Iubea lumina, căldura, soarele: „E bine să mă căutaţi ca să discutăm probleme importante când e vreme bună, cald, cu soare (mai ales) întrucât influenţa energiilor solare asupra psihicului şi fizicului omului sunt cunoscute. De aceea şi în ceea ce priveşte pe Domnul Hristos e bine să ne gândim mai mult la Cel de după Înviere, transfigurat, cu care s-a întâlnit Saul şi care l-a transformat, prin convertire, în Apostolul Pavel”… Picturile şi frescele sale bisericeşti sunt celebre şi unice prin luminozitatea lor aurie, ireală, de inspiraţie divină.

 

Un alt prilej de controverse dar şi izvor de fascinaţie a fost profunzimea trăirii sale duhovniceşti. Încă din adolescenţă, a trăit cu consecvenţă după regulile cele mai aspre ale monahismului, s-a supus cu seninătate celor mai severe privaţiuni. „Încercările nu-s pedeapsã, ci şcoalã, lumină pentru minte si milă de la Dumnezeu – spunea el. Că le simţim ca suferinţe? De nu le-am simţi ca atare, n-am învăţa nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii.” Dar şi aceste privaţiuni erau îndurate cu chibzuinţă, nu pentru a osteni trupul, nu pentru a-l supune unei autoflagelări iraţionale, ci spre a-l menţine în bună rânduială, spre a pune instinctele primare ale omului, adică „factorii esenţiali ai vieţii” în echilibru cu raţiunea şi credinţa. El nu vedea în monahism o izolare de lume, pentru că, spunea, „lepădarea de lume înseamnă lepădarea de păcatele ei, nu lepădarea de lume ca şi creaţie a lui Dumnezeu”, nu vedea un refugiu al celor „infirmi sufleteşte, care n-au avut puterea de a se realiza pe calea vieţii normale, prin căsătorie”, călugărul nu putea fi un simplu „cuier pentru hainele monahale”, ci unul dintre puţinii aleşi ai lui Dumnezeu, încredinţaţi cu „o misiune specială, aceea de a rândui lucrurile în sensul dorit de Dumnezeu”. Iar pentru împlinirea acestei misiuni, nu formalismul avea importanţă, ci credinţa sinceră: „pentru consolidarea noastră, a apartenenţei noastre la creştinism, ne trebuie o sforţare a raţiunii şi a minţii, mai presus decât participarea sau citirea rugăciunilor, acatistelor, paracliselor etc., care sunt abc-ul copilăriei creştinismului”. Aceeaşi sinceritate în credinţă o impunea şi oamenilor care veneau să-i ceară sfatul şi ajutorul: „cu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul”, zicea el, adică prima dată când părintele îi spune ce are de făcut şi a doua oară când omul, pe patul de moarte, îi spune părintelui dacă a făcut ceea ce i s-a zis. Nonconformismul său se reflecta şi în stilul direct, sincer, simplu de a vorbi cu oamenii, debutând aproape invariabil cu apelativul colocvial „mă”; nu se ferea de nici un subiect, avea imediat răspunsul la orice problemă, era aspru cu păcatul, dar sfaturile sale duhovniceşti erau date cu înţelegere şi iubire faţă de oameni, nu cu mustrare, pentru că, zicea el, „mustrarea învinge, dar nu convinge”, iar „iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

 

Părintele Arsenie Boca a văzut lumina zilei la 29 septembrie 1910 în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului, în partea de sud a Munţilor Apuseni. Părinţii săi, Iosif şi Creştina, l-au botezat Zian Vălean. Un nume rar, Zian pare a fi o formă locală a lui Ioan. Vine probabil de la Sânzian, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Despre tatăl său, cizmar de meserie, îşi aminteşte că era un bun pedagog, ba chiar l-a bătut o dată pentru că pierdea timpul. I-a făgăduit plângând că nu se va mai întâmpla, iar promisiunea aceea îi va călăuzi întreaga viaţă “ca un înger păzitor”.

 

Tânăra familie Boca a locuit la Bujoara, un deal al satului Vaţa de Sus, unde bunicii materni, Gligor Popa şi Păscuţa Mariş, aveau o casă. Copilăria lui Zian s-a desfăşurat în liniştea şi aerul curat de la Bujoara, în universul florilor şi al pădurii. Sus pe deal, chiar şi prezenţa altor copii era o raritate.  Poate aşa se explică de ce Părintele a iubit mai mult tăcerea.

 

Şcoala primară şi liceul le face în orăşelul Brad, centru cultural  şi economic al Ţării Zarandului. Zian Boca a fost unul din cei mai buni elevi ai Liceului Naţional Ortodox “Avram Iancu”. Într-o autobiografie scrisă în 1945, în arestul Siguranţei din Râmnicu Vâlcea îşi va aminti cu nostalgie de acei ani: “De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian clasa a IV –a liceu”.

 

Adolescenţa îi este marcată de două evenimente : divorţul părinţilor şi apoi moartea prematură a tatălui la doar 45 de ani. La terminarea liceului, ca şef de promoţie, Zian Boca a sădit un stejar în curtea liceului. El există şi astăzi, şi i se spune: „Gorunul lui Zian”. Având o înclinaţie spre ştiinţele pozitive, ar fi vrut să devină student la „Aviaţie”, în Bucureşti, dar l-a împiedicat sărăcia. S-a înscris la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu care în aceea perioadă oferea burse studenţilor nevoiaşi.

 

În timpul studenţiei, Zian Boca citeşte cu aviditate studii de psihologie, de caracteriologie, de grafologie, căutând să se adâncească în descifrarea tainiţelor sufletului. Cunoştea bine franceza şi germana. Ii plăcea să cânte la flaut şi iubea pictura. Tot atunci începe să se simtă atras de frumuseţea vieţii călugăreşti: „Doream să mă instruiesc, pe cât puteam mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii.” „Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice.” Adoptă o viaţă ascetică şi se supune unor încercări ce îi dovedesc că instinctele şi actele reflexe nu sunt independente de voinţă şi de controlul conştiinţei, aşa cum se susţineau cărţile, ci pot fi stăpânite prin voinţă şi conştiinţă. Viaţa din afara academiei îi era străină pentru că o considera pierdere de timp. Era cu desăvârşire interesat de viaţa interioară. Chiar şi vorbirea o considera pierdere de vreme: „numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior”. Poate părea ciudată această aserţiune pentru el, cel care va fascina oamenii prin darul său de predicator şi duhovnic de statură patristică, dar ceea ce respingea de fapt era vorbirea fără rost, cleveteala ce corupea mintea şi sufletul. Tocmai de aceea poveţele sale surprindeau esenţa problemelor, vorbele îi erau concise şi clare, fără ocolişuri inutile, având astfel o extraordinară putere de convingere.

 

Pentru a-şi putea continua studiile, Zian Boca este nevoit să-şi  vândă casa părintească. Aflând de talentul său la pictură, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, îi acordă o bursă şi îl trimite să studieze la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Locuieşte la internatul Facultăţii de Teologie de la Mănăstirea „Radu Vodă” şi ziua şi-o petrece în atelierul de pictură din calea Griviţei . I-a avut ca profesori principali pe Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Francisc Reiner, ultimul de la Facultatea de Medicină. Urmăreşte cu entuziasm şi cursurile de Teologie mistică ale profesorului Nichifor Crainic. Deşi nu poate urma cursurile de anatomie şi antropologie de la Medicină din cauza deselor întreruperi cauzate de mişcările studenţeşti, pasiunea pentru biologie, medicină, genetică va fi, mai tîrziu, izvorul teoriilor sale surprinzătoare privind energia genezică şi regenerarea neamului, teorii în care datele ştiinţifice de avangardă sunt armonizate cu ideile duhovniciei ortodoxe.

 

Sub îndrumarea profesorului Costin Petrescu, care executa fresca Atheneului Român, Zian Boca pictează scena cu Mihai Viteazul. După ce termină studiile la Academia de „Belle-Arte” face anul de practică la Biserica “Sfântul Dimitrie” din satul Bixad, judeţul Harghita, pe care a zugrăvit-o în frescă, împreună cu profesorul său, Costin Petrescu.

 

În toamna anului 1936, Zian Boca a fost hirotonit diacon-celib pe seama Catedralei Mitropolitane din Sibiu. O fotografie de epocă ni-l arată slujind alături de Înalt Prea Sfinţitul Nicolae al Ardealului, în Piaţa Mare din Sibiu, de Bobotează – Praznicul Botezului Domnului.

În luna martie a anului 1939, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite pe diaconul Zian Boca la Sfântul Munte Athos, ca să deprindă călugăria athonită, să studieze pictura şi cărţile de la locurile sfinte din “Grădina Maicii Domnului”. Era un privilegiu în acele timpuri să poţi ajunge la Muntele Athos şi tânărul teolog a profitat din plin de această perioadă. A călătorit la mănăstirile mari ale Sfântului Munte, la schiturile şi chiliile româneşti. S-a închinat sfintelor moaşte şi icoanelor făcătoare de minuni. Peste ani, Părintele Arsenie va spune: “Când am sărutat mâna Sfântului Ioan Botezătorul, mi-am înţeles destinul”. Cu blagolsovenia bătrânului ieromonah Antipa Dinescu, a copiat scrieri duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi şi a cercetat manuscrisele de la Schitul Românesc Prodromu.

 

Se spune că la Sfântul Munte Athos Zian Boca s-a rugat Maicii Domnului cu multă stăruinţă şi lacrimi să-i scoată în cale un duhovnic iscusit, care să-l iniţieze în tainele duhovniciei. După un timp, i s-a arătat Sfânta Fecioară şi l-a dus pe un vârf înalt. Acolo l-a dat pe mâna unui duhovnic, care trăise cu 200 de ani mai înainte. Şi ar fi primit de la acesta, prin lucrarea Duhului Sfânt, darul „înainte-vederii”. Părintele era convins că bâtrînul duhovnic fusese chiar sfântul Serafim de Sarov.

S-a întors în ţară pe 8 iunie 1939 şi în toamna acelui an pleacă la Chişinău, pentru a învăţa cu meşteri ruşi poleitura cu aur şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

Erau vremuri grele pentru întreaga omenire. Începuse cel de-al doilea Război Mondial. Anul 1940 avea să fie unul tragic în istoria românilor. În doar câteva luni, România a suferit ample amputări teritoriale. Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei au fost ocupate prin forţă armată de Uniunea Sovietică. Sudul Dobrogei a fost cedat Bulgariei, iar jumătate din Transilvania a trecut în componenţa Ungariei. Părintele Arsenie s-a aflat la Chişinău în aceea perioadă şi încerca să prindă ultimul tren de refugiaţi. De pe peronul gării, privea cum se înghesuiau în tren sărmanii basarabeni, care fugeau din faţa armatei sovietice. Deodată, ca din senin, i-a apărut alături un bărbat matur, îmbrăcat modest, care privea spre oameni cu atâta durere şi jale întipărite pe faţa sa, cum nu mai văzuse Părintele Arsenie niciodată pe nimeni. Impresionat, s-a aplecat să scoată pâinea din geamantan ca să i-o ofere străinului dar când s-a ridicat bărbatul dispăruse ca prin farmec. Părintele nu va uita niciodată acest chip. L-a numit „Omul durerilor” şi a avut convingerea că acel bărbat fusese Iisus.

 

În acelaşi an România intră în război. Viitorul devine greu de prevăzut. În aceste condiţii de nesiguranţă oamenii îşi îndreaptă mai mult nădejdea spre Dumnezeu. Mitropolitul Nicolae Bălan, care dorea o renaştere a monahismului, îl trimite pe tânărul Zian Boca la mănăstira de la Sâmbăta de Sus, ctitorită de Costantin Brâncoveanu, mănăstire ce fusese de curând reclădită.

 

In Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paştile anului 1940, în cadrul  unei slujbe emoţionante, care a avut loc lângă fântâna din apropierea bisericii, diaconul Zian Boca a fost tuns în călugărie primind numele de Arsenie. Doi ani mai târziu, la Praznicul Izvorului Tămăduirii mitropolitul Nicolae Bălan îl va hirotoni ieromonah, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, ţinute de un sobor de preoţi şi în mijlocul unei mulţimi de lume. Vestea că la Mănăstirea de la Sâmbăta este un preot cu o frumuseţe hristică, înzestrat cu daruri deosebite, care slujeşte dumnezeieşte, s-a răspândit repede în toată Ţara Făgăraşului şi mai departe, până dincolo de Sibiu şi Braşov. Sute şi mii de oameni încep să ia drumul mănăstirii, mulţi dintre ei refugiaţi din Ardealul de Nord, cedat Ungariei.

 

Imediat după hirotonie, părintele Arsenie Boca declanşează ceea ce se va numi „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, despre care Nichifor Crainic va scrie cu emoţie: „Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!”.

 

În timpul verii credincioşii rămâneau la mănăstire şi câte două-trei săptămâni, ajutând la treburile gospodăreşti. Aşa au luat naştere altarul din pădure, lacurile, grădina din apropierea stăreţiei, împodobită cu troiţe, cu pietre şi vase ornamentale, toate realizate sub îndrumarea Părintelui Arsenie. Iubirea sa pentru frumos şi armonie a transformat mănăstirea de la poalele munţilor într-un colţ de rai.

 

În timpul verilor, Părintele Arsenie organizează tabere duhovniceşti pentru studenţi şi intelectuali, cărora le expune capitole din lucrarea sa de căpătâi – Cărarea Împărăţiei.

 

De la Muntele Athos, Părintele Arsenie Boca şi Părintele Serafim Popescu aduseseră manuscrise ale Filocaliei, o culegere de scrieri duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, de la Sfântul Antonie cel Mare la Sfântul Grigorie Palama, pe care Părintele Dumitru Stăniloae le-a tradus, impulsionat şi ajutat de Părintele Arsenie. Apar la Sibiu primele patru volume ale Filocaliei în româneşte. Părintele Arsenie a făcut macheta grafică a coperţilor şi a asigurat, prin multe abonamente printre credincioşi, tipărirea şi difuzarea Filocaliei. Drept recunoştinţă, Părintele Stăniloae l-a numit “ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.

 

Alături de miile de credincioşi dornici să cunoască un “prooroc puternic în faptă şi în cuvânt”(Luca 24, 19), Mănăstirea Brâncoveanu a fost cercetată şi de oameni politici, ori de personalităţi ale culturii noastre naţionale. La praznicul Rusaliilor din 1942 a fost prezent şi mareşalul Ion Antonescu cu soţia sa, Maria. Regele Mihai şi Principesa Ileana, sora regelui Carol al II-lea, au vizitat şi ei locaşul ctitorit de Brâncoveanu. Impresionată de personalitatea Părintelui Arsenie, Domniţa Ileana îl invită la Castelul Bran, unde Prea Cuvioşia Sa ţine  predici cu caracter religios, tălmăcind şi anumite părţi din Scriptură. Când a plecat din România, Domniţa Ileana i-a lăsat o scrisoare de mulţumire, în care mărturiseşte că Părintele Arsenie a fost o lumină în viaţa ei.

 

Iubitor de singurătate, Părintele Arsenie începe săparea unei chilii în piatră, sus în munte, pe valea Sâmbetei, la o altitudine de 1700 de metri. Acest lucru atrage atenţia Serviciului Secret al Jandarmeriei, care trece la urmărirea informativă a Părintelui Arsenie, bănuit, fără temei, că ar putea ascunde legionari ostili regimului politic condus de Mareşalul Ion Antonescu.

 

După instalarea guvernului condus de Petru Groza, în luna martie 1945, zona Sibiu-Făgăraş-Braşov este atent cercetată de agenţii Siguranţei pentru că aici erau prezenţi mulţi comandanţi ai Mişcării Legionare, pe care regimul pro-comunist îi considera principalii săi adversari. În aceste împrejurări, în luna iulie 1945, Părintele Arsenie Boca este arestat la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, apoi anchetat la Râmincu-Vâlcea şi Bucureşti, pentru presupuse legături cu Legiunea Arhanghelul Mihail. Acuzaţiile sunt complet nefondate şi este eliberat după două săptămâni. Implicarea în politică i-a fost şi i-a rămas străină părintelui Boca. Cu mintea lui pătrunzătoare ştia, înţelegea poate mai bine decât mulţi dintre contemporanii săi ce se întâmpla în ţară şi în lume în acele vremuri furtunoase, dar misiunea lui era propovăduirea Domnului şi sfinţirea omului „ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă”. „I-am învăţat – scria el în arestul Siguranţei – să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).” Cât priveşte necazurile, acestea trebuie îndurate cu smerenie şi pace sufletească, pentru că „ele ne sunt de folos pentru mântuire”.

 

În vara lui 1948, Părintele Arsenie este din nou reţinut şi interogat la Făgăraş şi Braşov. I s-a reproşat că a primit în obştea de la Sâmbăta, ca “fraţi de mănăstire”, tineri legionari care voiau să intre în monahism. A explicat din nou că n-a făcut parte din mişcarea legionară pentru că nu l-a interesat şi nici măcar nu i s-a propus aşa ceva, iar întâlnirile şi discuţiile sale cu unii legionari nu s-au desfăşurat decât în cadrul strict al relaţiei dintre duhovnic şi credincios. Mai mult îi îndemna pe legionari să renunţe la forţă şi la pistol pentru că acestea se pot întoarce asupra lor, aşa cum s-a întâmplat cu Zelea Codreanu, care folosind pistolul şi-a găsit în cele din urmă moartea.

 

Pentru a evita o nouă arestare,  Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Bălan decide ca părintele Arsenie să fi transferat la o mănăstire din munţii Apuseni, mai izolată de circulaţia oamenilor. Se încheie astfel şederea sa la Mănăstirea Brâncoveanu, unde cu mare har de la Dumnezeu inspirase acea mişcare unică de redeşteptarea religioasă şi regenerare morală a neamului românesc. Supravegheat de securişti, părăseşte în grabă mănăstirea pe care a îndrăgit-o atât de mult şi unde nu se va mai întoarce niciodată.

 

În 25 noiembrie 1948, părintele Arsenie ajunge la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului. Călugării greco-catolici prigoniţi şi ei de puterea comunistă lăsaseră aşezământul în paragină. Părintele Arsenie, numit stareţ al mănăstirii, este nevoit să ia totul de la capăt. Curând începe să fie căutat şi aici de o mulţime de oameni. Securitatea intră în alertă pe motiv că, aşa cum se menţiona într-un raport informativ, nenumăraţii credincioşi veniţi la mănăstire „pierd multe zile de lucru, care dacă ar fi făcute în câmpul muncii, ar da rezultate mai bune”; se propune mutarea părintelui Arsenie la altă mănăstire, dar centrul nu crede că mutarea ar fi o soluţie, ci compromiterea lui. În consecinţă, se ordonă recrutarea de informatori din interiorul mănăstirii, trimiterea de provocatori sub înfăţişarea de „oameni bine instruiţi deghizaţi în haine de ţărani, intelectuali sau în haine preoţeşti, care să se dea drept fugari din alte regiuni mai îndepărtate”, dar şi instruirea a două-trei femei care să fie trimise la mănăstire cu scopul de a-l compromite. Toate aceste acţiuni dau greş, iar oamenii vin în număr tot mai mare la Prislop pentru a-l vedea pe părintele Arsenie. Atmosfera de la mănăstire este sugestiv descrisă într-un referat din 1950 al împuternicitului de culte din guvernul comunist: „Pelerinii îl căutau în tot locul pe stareţ ca să schimbe o vorbă cu el, să-l poată atinge, să-i sărute mâinile şi reverenda. Influenţa acestuia asupra pelerinilor este de neînchipuit. Cu această ocazie au venit şi pelerini de naţionalitate maghiară. (…) Azi mănăstirea Prislopului este cea mai căutată şi cercetată din Ardeal şi Banat şi aceasta se datoreşte numai faptului că la această mănăstire este stareţ părintele Arsenie de la Sâmbăta, a cărui faimă de sfânt începe să fie peste tot cunoscută”. Situaţia devenise intolerabilă pentru noua orânduire. Drept urmare, Securitatea ordonă arestarea părintelui. Între timp, mănăstirea Prislop devenise mănăstire de maici. Julieta Constantinescu, licenţiată în Litere şi Teologie, tunsă în monahism cu numele de Zamfira, fusese aleasă stareţă a mănăstirii, părintele Arsenie rămânând acolo ca duhovnic.

 

În 16 ianuarie 1951, la ora 5 dimineaţa un grup de 10 securişti pătrund cu brutalitate în mănăstire şi-l arestează pe părintele Arsenie. Este trimis fără niciun fel de judecată în lagărele de muncă forţată de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, timp de mai bine de un an. Eliberat în aprililie 1952, revine la Prislop, dar prigoana nu încetează. Este din nou arestat în septembrie 1955 şi anchetat la Timişoara, Jilava şi Oradea. Pretextul arestării este un presupus ajutor pe care l-ar fi dat unor persoane indezirabile regimului comunist, precum poetul Nichifor Crainic, ieromonahul Antonie Plămădeală sau tânărul absolvent de Teologie, Nicolae Bordaşiu. Nimic nu poate fi dovedit a contraveni noilor legi şi rânduieli comuniste, în ciuda avalanşei de informaţii furnizate de o impresionantă reţea de informatori ce îl avusese sub supraveghere.

 

Eliberat din beciurile securităţii după alte 6 luni de detenţie, Părintele Arsenie se întoarce la Prislop, de unde va fi alungat în cele din urmă, la presiunea autorităţilor comuniste. Şi el şi maica stareţă Zafira. În luna mai a anului 1959, printr-o decizie a Episcopiei Aradului i se interzice să mai poarte haina monahală şi să slujească la altar ca preot. Considerat poate cel mai mare predicator al Ardealului, părintele Arsenie este redus la tăcere. Mănăstirea Prislop este închisă iar măicuţele sunt obligate să intre în lume. La scurt timp, aşezământul devine azil de bătrâni.

 

De la Prislop părintele pleacă la Bucureşti, dar supravegherea lui se amplifică, aşa cum reiese din cele peste 1200 de pagini ale dosarului său de urmărire operativă. Poartă acum haine civile, cu aceeaşi eleganţă cu care purta straiele monahale. Este greu să-ţi imaginezi că acest domn elegant, în costum şi cu ochelari de soare este duhovnicul de la Sâmbăta. Duce o viaţă liniştită şi, aşa cum reiese din dosarul de urmărire, merge chiar să vadă un film la cinematograf, să mănânce o îngheţată la cofetărie, sau pleacă în excursii în munţii Bucegi, ascensiunile pe munte fiind vechea lui pasiune şi mijlocul pe care îl recomanda adesea pentru curăţirea reziduurilor din corp şi pentru menţinerea sănătăţii. În interiorul său, însă, rămâne acelaşi stâlp neclintit al credinţei, dedicat misiunii pentru care puţini sunt cei aleşi de Dumnezeu spre a o împlini, indiferent dacă poartă sau nu haina monahală. Securitatea înţelege că nu-i poate îngenunchea spiritul, iar această rezistenţă în credinţă era mai periculoasă pentru noua orânduire decât orice revoltă sau nemulţumire manifestă ce puteau fi reprimate prin forţă. Încercarea de a-l compromite prin lansarea de zvonuri, între care şi acela că s-ar fi căsătorit cu maica Zamfira, eşuează.

 

La Bucureşti, părintele în straie civile Arsenie Boca trăieşte retras, în cumpătare şi în deplină pace sufletească. Nu oferă nici un motiv spre a fi arestat din nou. Curând, lumea începe să observe că sub hainele elegante de mirean se află acelaşi călugăr plin de trăire duhovnicească. Începe să fie iarăşi căutat, deşi încearcă să evite contactul prea des cu lumea. Securitatea intră din nou în alertă. Într-o notă informativă din 1963, sursa Timotei raportează: „Am constatat că cele mai multe persoane care vin la Boca sunt pornite de un sentiment religios şi care vin la el considerându-l spiritual, ca un sfânt. De aceea îmi explic această afluenţă de oameni şi femei din Ardeal, acolo unde el a fost preot”. Supravegherea părintelui se intensifică. Peste zece informatori roiesc în jurul lui, unii pregătiţi şi aduşi special din provincie. Câţiva dintre ei, din păcate, sunt feţe bisericeşti. Nu este greu de imaginat că părintele îi identifică cu uşurinţă şi discreţie, fapt remarcat de altfel şi de ofiţerii de securitate. Cu toate acestea, urmărirea lui va continua, prin nenumăraţi informatori, până la sfârşitul vieţii; îi va fi cenzurată corespondeţa, îi vor fi reţinute sute de scrisori şi acatiste inclusiv corespondenţa cu părintele Cleopa, i se vor trimite provocatori, i se va cerceta periodic locuinţa în lipsa lui.

În aceste pagini din dosar observăm că securitatea s-a străduit chiar să descifreze un verset din Apocalipsă extras dintr-o scrisoare a sa, crezând că ascunde cine ştie ce secrete duşmănoase statului socialist. Un alt eşec, previzibil având în vedere insistenţa aberantă a celor ce doreau să-i găsească neapărat o vină.

 

În Bucureşti, Părintele Arsenie pictează, împreună cu Vasile Rudeanu, altarul Bisericii „Sfântul Elefterie”. Pentru a lucra în linişte şi a evita provocările securiştilor purta un ecuson pe care scria: „Nu răspund la întrebări”. Acum câţiva ani, tânărul student în Teologie Alexandru Valentin Crăciun a observat că Pruncul Iisus este îmbrăcat în zeghe: Mântuitorul Hristos este întemniţat şi el alături de cei din închisorile comunise. Este uluitor că timp de aproape 50 de ani nimeni nu a remarcat acest lucru. Pare o minune că niciunul dintre informatorii care roiau în jurul Părintelui nu a observat acest fapt, care ar fi avut în acea perioadă grave consecinţe. Apreciat de Patriarhul Iustinian Marina, Părintele Arsenie este angajat la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucureşti. Viaţa lui în Capitală este urmărită atent de Securitate, însă chiar şi informatorii sunt impresionaţi de personalitatea lui, dovadă nota informativă din 1965, dată de sursa „Florică”: „El nu mai umblă în haine clericale şi nici nu mai poartă barbă. Este încă devotat bisericii şi este privit de Patriarh şi de ceilalţi şefi ai lui ca un om capabil şi priceput în arta picturii. Participă cu regularitate la slujbele religioase de la Patriarhie, în sărbători. Se fereşte însă ca să mai aibă legături cu diverşi credincioşi şi credincioase, care îl admiră şi ar vrea să stea de vorbă cu el. Este destul de prudent şi calculat. Din timpul de când era student era socotit ca un um de caracter, cu multă voinţă şi destul de modest”.

 

Plecând într-o excursie la chilia părintelui Arsenie de la Sâmbăta am avut o întâlnire neaşteptată. Câţiva credincioşi aduceau o cruce în semn de recunoştinţă pentru descoperirea unei icoane a părintelui. Iată povestea ei: …

Precum şi sfintele icoane ale catapetesmelor de la Drăgănescu şi Prislop, despre care a spus unei cuvioase maici de Hurezi: „Aceste icoane vor fi făcătore de minuni, dar nu acum, ci mai târziu!”

 

Multe alte icoane se găsesc răspândite în ţară cum ar fi icoana „Adormirea Maicii Domnului” de la mănăstrea Brâncoveanu, pictată de părintele Arsenie pe când era stareţul mănăstirii, icoana Sfânta Paraschiva de la biserca Sfântul Antonie din Bucureşti sau icoana praznicul „Îzvorul tămăduirii” de la biserica Sfânta Treime din cartierul Ghica Tei. Dar cea mai importantă lucrare este fresca bisericii din satul Drăgănescu, aflat la 25 de kilometri de Bucureşti pe care o pictează din 1968, timp de 15 ani. O pictură nouă, cu nuanţe deschise, din care iradiază lumina Împărăţiei cereşti.

 

Se răspândeşte vestea că Părintele Arsenie este la Drăgănescu şi o mulţime de credincioşi apar zilnic în curtea bisericii. Este vizitat mai ales de oameni sărmani. Vin cu necazurile lor, cu bolile lor, cu îngrijorările lor. Vin ca la un sfânt ca să afle vindecare şi alinare, să primească îmbărbătare pentru greutăţile pe care le mai au de trecut. Vin şi tineri teologi pentru sfat şi îndrumare duhovnicească dintre care se vor ridica mulţi preoţi vrednici, stareţi şi stareţe de mănăstiri, monahi şi ierarhi ai bisericii ortodoxe române.

 

Părintele transpune predica înălţătoare de la Sâmbăta şi Prislop într-o cateheză zugrăvită în stil personal: o pictură-avertisment, cu imagini profetice, o nouă chemare la pocăinţă care să fie pe înţelesul tuturor.

 

În 1969, Părintele Arsenie, Maica Zamfira şi alte câteva foste călugăriţe de la Prislop cumpără o casă la Sinaia şi se organizează într-un aşezământ cvasi-monahal. Acolo Părintele îşi amenajează o chilie şi un mic atelier de pictură.

 

În 1976 se redeschide mănăstirea Prislop. Un  asemenea eveniment, în acei ani, pare o minune cum numai părintele Arsenie putea să facă. Din când în când, Părintele îşi face drum la aşezământul său de suflet. Măicuţele mai în vârstă păstrează în amintire multe cuvinte de mântuire, ori cu caracter profetic,  rostite de el la ceas de taină.

 

Urmând pilda părintelui Arsenie, maicile reconstruiesc şi înfrumuseţează chinovia Silvaşului. Alături de vechea biserică, de clopotniţa în stil athonit şi saivanul dacic, răsar clădiri noi, se reamenajează parcul, se plantează flori, magnolii şi brazi argintii.

Vara, părintele Arsenie obişnuia să stea în singurătate câteva săptămâni la lacul Bucura din muţii Retezat. Avea nostalgia verilor din timpul copliăriei petrecute în natură pe dealul Bujoarei.

 

Ultimii ani ai vieţii şi-i trăieşte retras în aşezământul din Sinaia, alături de fostele măicuţe de la Prislop. Face scurte plimbări prin zonă şi o dată pe lună se duce la Bucureşti pentru a-şi ridica pensia derizorie. Sănătatea i se agravează. Este suferind de inimă, iar în februarie 1988 face paralizie facială şi la piciorul stâng. Securitatea, însă, continuă să-l hăituie chiar şi după ce rămâne imobilizat pe patul de suferinţă. Un ofiţer care l-a vizitat la locuinţa din Sinaia, în aprilie 1989, pentru a verifica datele primite de la informatori, constată sec: „am încercat să discut cu el, însă cu greu am putut comunica cu el, deoarece are o pareză facială şi abia se poate percepe ce vrea să spună”. Faptul că nu poate vorbi şi nu primeşte vizite este confirmat şi de îngrijitoarea lui, care fusese special instruită de securitate şi trimisă în casa părintelui pentru a-l avea în grijă şi sub permanentă supraveghere operativă. În mod halucinant, Securitatea continuă urmărirea părintelui care se zbătea între viaţă şi moarte. Abia pe 7 octombrie 1989 se aprobă scoaterea sa de sub urmărire operativă, când, în sfârşit, securiştii sunt siliţi să recunoască ceea ce au refuzat să creadă mai bine de patru decenii: „din măsurile întreprinse rezultă că nu desfăşoară activitate duşmănoasă împotriva orânduirii noastre socialiste şi nu întreţine relaţii cu elemente urmărite.”

Pe 28 noiembrie 1989, la Sinaia, făptura trupească a părintelui Arsenie se desparte de această lume. Pe 4 decembrie, trupul părintelui, îmbrăcat în haine preoţeşti, veşminte pe care nu le mai purtase de 40 de ani, este înmormântat la Mănăstirea Prislop, în locul pe care singur şi-l alesese. A fost prohodit de maicile de la Prislop, de ucenicii apropiaţi şi de credincioşi.

O lună mai târziu, orânduirea comunistă din România se prăbuşeşte într-o baie de sânge, iar cuplul Ceauşescu este executat la Târgovişte după un proces sumar. Pentru foştii activişti şi securişti, nou instaurata democraţie oferă o mulţime de oportunităţi atrăgătoare. Lumeşti şi pragmatice. Pentru oamenii de rând, necazurile sunt aceleaşi şi mereu altele.

 

Aşa cum însuşi părintele Arsenie proorocise, mormântul său a devenit loc de pelerinaj. De ziua lui, la fiecare sfârşit de noiembrie, când vremea se îndulceşte ca prin minune, şiruri nesfîrşite de pelerini cu flori în mâini vin la Prislop să afle alinare, să-i spună necazurile, să-i mărturisească păcatele întru îndreptare. Oamenii nu cred că părintele Arsenie a murit vreodată. El este acolo, cu ei, între ei, îi simt prezenţa ca o adiere, îi pun întrebările în gând şi tot în gând află răspunsurile la ce au de făcut, îi ating crucea şi încep să plângă din senin, inundaţi de acea fericire şi pace sufletească pe care numai el putea să le-o mijlocească. La mormântul său, într-o atmosferă de comuniune spirituală ce nu se poate povesti în cuvinte, mulţi îi evocă harurile de la Dumnezeu. Mărturiile se adună, se împletesc, se completează, fiind greu de perceput unde se termină realitatea şi de unde începe legenda. De fapt, nici nu contează pentru că, aşa cum zicea părintele Boca, supranaturalul este celălalt plan al vieţii pe care cei mai mulţi nu-l văd pentru că nu vor să-l vadă, nu pot să-l vadă fiindcă nu şi-au pus în ordine nici măcar viaţa lor pământească, de zi cu zi.

 

Credincioşii spun că părintele citea oamenii dintr-o singură privire; le afla cele mai ascunse secrete, le cunoştea trecutul, le ştia viitorul. Unor credincioşi pe care îi vedea pentru prima dată le spunea imediat câţi copii au acasă, de ce boli suferă, ce suferinţe au îndurat sau vor avea de îndurat, ce fapte rele şi nemărturisite au făcut în tinereţe, cât vor trăi, ce copii li se vor naşte; ştia chiar şi ce au mâncat înainte de a veni la mănăstire, sau dacă au înjurat în incinta aşezământului în lipsa lui. Şi totul se adeverea. Avea şi darul de a citi gândurile celor aflaţi în mulţimea din preajma lui, ştia pentru ce au venit la el înainte ca aceştia să-i spună, sau ce gândesc în ascuns fără să spună.

 

Oamenii îşi amintesc şi de darul clarviziunii pe care îl avea părintele Arsenie. În timpul războiului o mulţime de femei au venit la uşa chiliei lui îngrijorate de soarta bărbaţilor aflaţi pe front. Părintele n-a avut vreme să le asculte. Arăta doar cu degetul în mulţime şi spunea: „Tu pune o cruce după casă… tu pregăteşte pachet că soţul tău e rănit dar trăieşte…” şi tot aşa. Când au sosit scrisorile de pe front s-a văzut că spusele părintelui fuseseră întru totul adevărate. Unor ţărani veniţi să se plângă că le-au fost furaţi caii, le-a răspuns scurt: „Duceţi-vă până în Poiana Mărului la alde Ilie Tămădău, să vă luaţi caii înapoi, dar să-mi promiteţi că nu va luaţi la harţă! Să-l iertaţi pentru fapta rea, ca să vă ierte şi voua Cel de Sus alte păcate…”. Vorbea cu urşii şi cu lupii, care îl ascultau, cu căprioarele şi cu păsările cerului, cu găinile din curte, cărora, după ce le dădea de mâncare în chilie, le spunea să iasă afară şi ele se supuneau plecând cuminţi, una după alta.

 

După prima sa arestare, s-au arătat marile semne Dumnezeieşti. Se spune că mîinile cu care cei doi gardieni îl luau cu brutalitate de subţionri pentru a-l scoate din celulă s-au uscat şi oamenii aceia au rămas infirmi pe viaţă. O altă minune apare consemnată spre cercetare chiar în dosarele securităţii: se spunea că părintele Arsenie a participat la slujba de înmormântare a mamei sale într-un sat din munţii Apuseni deşi era deţinut la canalul Dunăre-Marea Neagră. N-au fost gasite dovezi care să ateste acest fapt, dar oamenii sunt convinşi că aşa s-a întâmplat. La fel, se spunea că lacătele celulei sale se deschideau brusc la 12 noaptea, spre groaza gardienilor.

 

Numeroase mărturii vorbesc despre darul său de tămăduitor. A vindecat o fetiţă ce nu mai putea mergea fiind suferindă de scleroză în plăci, a vindecat un băieţel ce suferea de leucemie, vedea imediat bolile ascunse de care mulţi nici nu ştiau că suferă şi le recomanda leacurile vindecătoare…

 

Minuni şi lucruri ciudate se întâmplă adesea la mormântul său. Uneori globuri strălucitoare de foc par a pluti printre copaci, alteori apare o cruce pe trunchiul brazilor, pelerinii spun că urcă pe coasta muntelui ca şi cum ar pluti, purtaţi de duhul nevăzut al părintelui, spre acel loc de linişte unde par să se fi deschis porţile cerului. Unii cred că părintele n-ar fi vrut să fie canonizat atunci când a spus, cu limbă de moarte: „Să nu vă atingeţi de osemintele mele până la a doua venire lui Hristos”. Se poate, dar cu siguranţă el este şi va râmâne un sfânt în sufletele miilor de oameni care l-au iubit şi l-au urmat şi pe care i-a binecuvântat cu iubirea lui mai largă decât lumea…

 

 

 

 

George Manu, rectorul penitenciarului Aiud

 

george-manu

Întreaga sa viaţă, sfârşită tragic în penitenciarul de la Aiud, ilustrul fizician George Manu pare a se fi călăuzit după deviza celebrului filozof german Johann Gottlieb Fichte: „gândesc şi acţionez necontenit cu credinţa că, în fiecare clipă, de gândul meu şi de fapta mea depinde viitorul ţării mele”. Pentru foştii deţinuţi politici din Zarca Aiudului, figura lui George Manu rămâne un reper al tăriei de caracter, al idealismului de nezdruncinat şi al generozităţii sublime faţă de toţi cei alături de care a suferit în cei 13 ani de detenţie cumplită şi pe care i-a ajutat să supravieţuiască universului concentraţionar prin evadarea în magica lume a cunoaşterii. Ii spuneau „profesorul” şi se considerau norocoşi dacă ajungeau să fie repartizaţi cu el în celulă. „Cea mai mare calitate a profesorului, mai mare chiar decât uriaşa sa memorie şi putere de muncă, era dragostea pe care o transmitea celor pe care îi încânta cu tezaurul lui de cunoştinţe – îşi aminteşte fostul său coleg de celulă Gheorghe Jijie -. Această dragoste de a cunoaşte, transmisă din om în om – asemenea lumânărilor din seara Învierii, care se aprind de la una la alta – a inundat Zarca, apoi Aiudul şi apoi, prin cei plecaţi, toate închisorile, fiind una din formele cele mai puternice de rezistenţă – rezistenţa spiritului, învăţată de la el.” Iar părintele Tertulian Langa mărturisea: „ a fost una dintre limbile de foc care s-a pogorât în închisoare ca asupra apostolilor şi ne-a vorbit nouă cu limba ştiinţifică pentru a înţelege ceea ce nimeni n-ar fi putut înţelege decât în lumina Sfântului Duh”.

 

George Manu s-a născut la 13 februarie 1903 în Bucureşti. Era primul copil al magistratului Ioan Manu, consilier la Curtea de Casaţie, şi nepot al celebrului general Gheorghe Manu, erou al războiului de Independenţă, fost primar al Bucureştilor, ministru de război, apoi prim-ministru şi preşedinte al Camerei Deputaţilor. George Manu va mai avea un frate şi două surori. Urmează şcoala primară ca elev particular. Familia era înstărită şi avea posibilitatea să aducă acasă, în faţa micului elev, unii dintre cei mai străluciţi profesori ai vremii, ale căror prelegeri i-au deschis şi cultivat dorinţa de cunoaştere, dar şi harul de a împărtăşi, către alte generaţii de elevi, uriaşul rezervor de cunoştinţe pe care le va acumula graţie memoriei sale uluitoare.

 

George Manu absolvă ultimele două clase de liceu în Franţa, la Nancy, apoi se înscrie la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. În 1925 obţine două licenţe, în matematică şi fizico-chimie, apoi pleacă în Franţa, unde îşi ia certificatul de studii superioare în chimie fizică şi radioactivitate la Facultatea de ştiinţe din Paris. Între 1927-1934 lucrează în laboratoarele doamnei Marie Curie, la Institut du Radium, unde îşi pregăteşte teza de doctorat sub îndrumarea celebrei cercetătoare. Frecventează în paralel, la Sorbona şi Collège de France, cursurile iluştrilor fizicieni Eugène Bloch, Louis de Broglie şi Paul Langevin. În 1933 îşi susţine teza de doctorat cu un subiect de avangardă la vremea respectivă : studiul absorbţiei radiaţiei alfa în materie. Comisia condusă de Marie Curie îi acordă calificativul „très honorable”. Teza este publicată imediat în Annales de Physique. Era cea mai completă cercetare privind interacţiuna radiaţiei alfa cu materia şi conţinea date experimentale de mare acurateţe privind absorbţia alfa în aer, hidrogen, heliu, neon şi argon. Lucrarea este citată de marii savanţi ai vremii în domeniul fizicii nucleare: Rutherford, Bethe, Livingstone, Oliphant.

 

Doamna Curie îi propune să rămână definitiv la Paris, pentru a lucra la Institute du Radium, dar George Manu declină oferta. În 1935 se întoarce în ţară şi devine asistent la Catedra de Fizică Moleculară, Acustică şi Optică, de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti. Îşi continuă activitatea ştiinţifică şi pedagogică în pe atunci noul şi puţin cunoscutul domeniu al fizicii nucleare, ţine conferinţe, scrie articole în revistele de specialitate, activează în comitetul de conducere al Societăţii Române de Fizică, al cărei secretar este din 1936 până în 1945, conlucrează cu bunii săi prieteni, tinerii fizicieni Radu şi Şerban Ţiţeica. La îndemnul tatălui acestora, celebrul matematician Gheorge Ţiţeica, elaborează primul tratat de Fizică nucleară din România, proiectat să apară în trei volume. Primul volum este publicat în 1940. Celelalte două vor rămâne în manuscris, nu se ştie unde, pentru că istoria a vrut altfel…

 

Întors de la Paris, după un deceniu de absenţă, George Manu constată că idealul de ţară la care visaseră el şi cogenerii săi era departe de realităţile României interbelice. Politicianismul, corupţia şi imoralitatea publică erau la ordinea zilei, iar nemulţumirea unor însemnate părţi ale intelectualităţii, ale studenţimii, ale clerului, ale ţărănimii îşi găsise debuşeul în aderenţa la mişcarea legionară. Era perioada de apogeu a mişcării. Spre deosebire de organizaţiile de extremă-dreapta din Germania, care nu se revendicau de la valorile creştine, legionarii considerau că doar prin puterea credinţei în Dumnezeu va fi posibilă renaşterea morală a individului şi a României. Caracterul mistic-religios al mişcării, solidaritatea şi entuziasmul manifestate de tineretul legionar în acţiuni de voluntariat, în campanii rurale, propaganda de succes marcată prin procesiuni religioase, marşuri, imnuri patriotice, canalizarea nemulţumirilor şi frustrărilor generale prin mesaje intransigente împotriva celor consideraţi principalii vinovaţi pentru starea de degradare a naţiunii: politicienii corupţi, comuniştii, evreii, masonii, treceau în plan secund acţiunile de o violenţă extremă. Valul de simpatie faţă de mişcarea legionară a ajuns la apogeu în februarie 1937, o dată cu ceremoniile funerare impresionante pe care legionarii le organizaseră celor doi fruntaşi ai mişcării, Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi pe frontul anticomunist din Spania. George Manu aderă la mişcarea legionară în 1937, dar îşi limitează activitatea la sfera preocupărilor universitare. Deşi era nepot după mamă al generalului Gheorghe Zizi Cantacuzino – „Grănicerul” -, la acea vreme preşedintele partidului Totul pentru Ţară, fizicianul nu apare pe listele electorale ale formaţiunii, liste pe care figurau colegi mai tineri ai săi, asistenţi la Facultatea de ştiinţe. George Manu îşi concentrează activitatea civică pe chestiuni punctuale, în special vizând demantelarea unei structuri oculte din Ministerul Educaţiei Naţionale – „Falanga”, cum era denumită în lumea universitară a vremii –, structură ce promova nonvalori în posturile didactice din învăţământul superior în detrimentul adevăratelor competenţe. În articolul intitulat „O palmă pentru ştiinţa românească”, publicat în ianuarie 1938, Manu ridiculizează cu indignare maşinaţiunile unui director din minister care îşi crease o catedră la facultate şi apoi s-a înscris el însuşi la concurs pe baza unei teze de doctorat hilare şi a unei lucrări ştiinţifice lipsite de însemnătate. La concurs s-au înscris şi candidaţi valoroşi, drept pentru care concursul a fost anulat, iar directorul a primit postul prin numire directă, graţie relaţiilor sale cu „Falanga”. Poate că articolul lui Manu ar fi rămas fără urmări dacă evenimentele istorice nu s-ar fi precipitat. Dar, la câteva zile de la publicare, pe 10 februarie 1938, are loc lovitura de stat a regelui Carol al II-lea, apoi urmează avalanşa de măsuri prin care se instaurează dictatura regală: insitituirea stării de asediu, suprimarea partidelor politice, promulgarea noii constituţii şi suspendarea inamovibilităţii funcţionarilor publici, ce permitea înlăturarea din învăţământul public a celor incomozi din punct de vedere politic. Imediat „Falanga” reacţionază şi propune sancţionarea exemplară a trei universitari, P.P. Stănescu, Radu Demetrescu-Gyr şi George Manu, care protestaseră împotriva abuzurilor din Universitatea Bucureşti. Motivul invocat era că împricinaţii „dovedesc o acţiune concertată în vederea propagării dezodinei morale în învăţământul superior, cu scopul de a surpa respectul în corpul profesoral şi în autorităţi”. Pentru George Manu se propunea suspendarea pe trei luni cu pierderea salariului. Ajuns pe masa ministrului ad-interim Armand Călinescu, adversar redutabil al legionarilor, referatul primeşte aviz negativ, dovadă că, dincolo divergenţele de natură politică, Armand Călinescu a judecat cu obiectivitate acţiunea fizicianului de contracarare a imposturii universitare.

 

Urmează vremuri tulburi. În primăvara lui 1938, liderul legionarilor, Corneliu Zelea Codreanu, este arestat, iar în noiembrie, sub pretextul unei încercări de evadare, este ucis de jandarmi împreună cu alţi 13 legionari: nicadorii, cei care îl asasinaseră în 1933 pe premierul liberal I.G. Duca, şi decemvirii, cei care îl uciseseră în 1936 pe ziaristul legionar anticodrenist Mihai Stelescu. Conducerea Mişcării este prealuată de Horia Sima, un „mărunt complotist”, cum îl numea Neagu Djuvara.. Pe 23 august 1939 este semnat pactul secret Ribbentropp-Molotov ce prevedea ca România să cedeze teritorii Uniunii Sovietice. În septembrie, un grup de legionari îl asasinează pe premierul Armand Călinescu, invocând răzbunarea pentru moartea lui Codreanu. Urmează represaliile autorităţilor, în urma cărora sunt ucişi 252 de legionari. În 1940, România suferă masive pierderi teritoriale: în iunie cedează Uniunii Sovietice Basarbia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, în august cedează Ungariei Transilvania de nord, iar în septembrie cedează Bulgariei Cadrilaterul. Pe 4 septembrie 1940, la însărcinarea regelui Carol al II-lea, Ion Antonescu formează un nou guvern, împreună cu legionarii – partidele istorice refuzaseră să se alieze cu Mişcarea Legionară. A doua zi, Antonescu îl forţează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai şi să plece din ţară. Pe 14 septembrie ia fiinţă Statul Naţional Legionar. Horia Sima, numit vicepreşedinte al consiliului de miniştri, dezlănţuie o teribilă campania de asasinate politice, economice, rasiale şi de răzbunări personale, campanie ce culminează cu Rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Armata reprimă rebeliunea şi generalul Antonescu îi înlătură pe legionari de la guvernare instaurând dictatura militară. Sima şi apropiaţii săi se refugiază în Germania. Grupările din ţară se polarizează în jurul a două facţiuni antagoniste: simiştii şi codreniştii.

 

În timpul scurtei guvernări legionare, George Manu ocupă doar poziţia de şef al cercului de studii legionare de la Facultatea de Ştiinţe, fapt ce relevă dorinţa sa de a-şi limita activitatea la domeniul ştiinţific şi pedagogic. Universitar prin vocaţie, spirit lucid şi pătrunzător, cu o capacitate formidabilă de analiză a evenimentelor geopolitice, dar şi a realităţilor din ţară, Manu pare să facă parte dintr-o a treia facţiune, difuză, a mişcării legionare: cea a idealiştilor preocupaţi sincer de renaşterea spirituală a României, dar conştienţi că ţara se confruntă cu un pericol mult mai mare decât politicianismul, corupţia sau degradarea morală. Era pericolul tăvălugului comunist, în faţa căruia rezistenţa naţională nu poutea avea succes fără solidarizarea tuturor forţelor politice interne şi fără sprijinul aliaţilor occidentali. Deceniul petrecut în Franţa, colaborarea cu mari savanţi ai lumii, îl fac să aibă o poziţie reţinută faţă de orientarea pronazistă a mişcării legionare. O altă motivaţie a acestei atitudini este aceea că nu vede un viitor al alianţei României cu Germania. La 1 septembrie 1939, când Germania invadează Polonia declanşând cel de-al doilea război mondial, colegii de catedră se adună în biroul lui Manu, ca la un „oracol”, cum avea să mărturisească unul dintre ei, spre a discuta evoluţia evenimentelor. Toţi cei prezenţi, cu excepţia lui Manu, au argumente solide pentru a anticipa victoria finală a Germaniei. Fizicianul este circumspect. Pe o foaie A4, desenează rapid şi cu mare acurateţe harta Europei, apoi începe să expună un volum impresionant de date economice, tehnice, istorice, inclusiv referitoare la uriaşul potenţial de resurse naturale, tehnice şi umane al aparent neutrelor State Unite, date pe baza cărora concluzionează fără drept de apel că Germania va pierde războiul. O anticipare vizionară, bazată pe uriaşa sa memorie enciclopedică, dar şi pe capacitatea uimitoare de a ordona şi interpreta datele. Aceeaşi formaţie universitară, spiritul pragmatic, îl conduc la concluzia că actele de o violenţă extremă ale Mişcării, mai ales din timpul scurtei guvernări legionare, nu vor face decât să-i izoleze pe legionari atât pe plan intern, cât şi extern. Vestea asasinării profesorului Nicolae Iorga, în noiembrie 1940, de către un grup de legionari, îl afectează profund. „S-a terminat cu mişcarea noastră!” exclamă în faţa unor colegi, retragându-se apoi în singurătatea biroului său de la facultate.

 

În iunie 1941, România intră în război alături de axa Germania-Italia-Japonia, cu scopul de a recupera teritoriile cedate către Uniunea Sovietică. George Manu îşi continuă activitatea ştiinţifică şi didactică, continuând să creadă că un partid al oamenilor cinstiţi ar putea să salveze România. Fidelitatea sa faţă de idealul renaşterii naţionale, dar şi degringolada în care se afla mişcarea legionară în timpul dictaturii antonesciene îl fac să accepte funcţia de comandant interimar al Mişcării în 1943. Deşi, nici măcar pe timpul scurtei guvernări legionare, n-a manifestat vreo apetenţă pentru ocuparea de înalte demnităţi publice, Manu simţea că este de datoria lui să nu-şi abandoneze camarazii în vremuri de restrişte. În acelaşi timp, dorea să găsească o cale de mijloc, pragmatică şi programatică, între poziţiile adesea antagoniste ale diverselor grupări, astfel încât, pe termen lung, să reuşească să-i convingă şi pe români şi pe străini că există legionari sau foşti legionari care merită să figureze în politică – aşa cum va mărturisi de într-unul dintre interogatoriile la care va fi supus după arestare. Probabil, dacă România n-ar fi fost comunizată, ideea sa ar fi avut şanse de reuşită, după modelul Mişcării Sociale Italiene, de sorginte fascistă, care s-a reconstruit şi a ocupat un loc important în viaţa politică italiană postbelică.

 

Datorită neimplicării sale în rebeliunea din 1941, George Manu nu este nici întemniţat, nici îndepărtat din învăţământ, dar apartenenţa lui la mişcare îl împiedică să avanseze în cariera universitară. Abia în aprilie 1945, în cadrul nou înfiinţatei catedre de Structura Materiei, la insistenţele profesorului Horia Hulubei, este creată o conferinţă de Radioactivitate. George Manu este numit titular al ei, însă era deja prea târziu. În noiembrie 1944 începuseră să funcţioneze Comisiile de triere a legionarilor şi Comisiile de epurare menite să „purifice” administraţia publică. În urma revizuirii cazului său, în mai 1945, George Manu este sancţionat doar cu suspendarea din învăţământ pe timp de un an. Suspendarea echivala însă cu internarea într-un lagăr de muncă în serviciul statului. George Manu se sustrage internării şi intră în ilegalitate, dedicându-se din acel moment mişcării de rezistenţă naţională anticomunistă. Conştient de marele pericol al comunizării forţate ce ameninţa România, dar fără să ştie de acordul de procentaj stabilit în octombrie 1944, la Moscova, între Churchill şi Stalin, acord prin care cele două mari puteri îşi stabileau zonele de influenţă postbelice, George Manu îşi concentrază activitatea pe cele două mari direcţii: coalizarea tuturor energiilor interne pentru concertarea opoziţiei faţă de ofensiva comunistă şi convingerea aliaţilor anglo-americani să renunţe la pasivitatea faţă de expansiunea sovietică. Zarurile erau însă aruncate. Churchill optase pentru păstrarea influenţei asupra Greciei pentru a putea controla zona mediteraneană, iar Stalin obţinuse cale liberă pentru comunizarea forţată a României.

 

La 23 august 1944, regele Mihai decide demiterea şi arestarea generalului Antonescu. Imediat România iese din alianţa cu puterile Axei, încetează unilateral războiul împotriva Aliaţilor şi declară război Germaniei şi Ungariei. Pe 6 martie 1945 este instaurat guvernul Petru Groza, controlat de comunişti, guvern impus de Andrei Vâşinski, trimisul special al Moscovei la Bucureşti. A doua zi, pe 7 martie, are loc întâlnirea Anei Pauker cu Evgheni Suhalov, în cadrul căreia i se înmânează planul de preluare totală a controlului asupra ţării: desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor, dezvoltarea industriei centralizate, lichidarea băncilor, colectivizarea forţată, încetarea relaţiilor economice cu statele occidentale şi canalizarea lor către Uniunea Sovietică, suprimarea partidelor politice, abdicarea regelui, sovietizarea armatei, reformarea poliţiei şi jandarmeriei după modelul N.K.V.D., interzicerea intrării străinilor în România. Prin falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, partidul comunist şi sateliţii săi grupaţi în Blocul Partidelor Democratice înregistrează o victorie zdrobitoare. Fusese aplicat cu succes principiul lui Stalin: „nu contează cine şi ce votează, contează cine numără voturile”.

 

Anul 1947 marchează distrugerea partidelor istorice, în special PNŢ şi PNL, pretextul constituindu-l episodul Tămădău: liderii ţărănişti care încercau să părăsească România cu un avion au fost arestaţi, acuzaţi de activităţi trădătoare şi conspirative, şi condamnaţi la ani grei de temniţă. În noiembrie este dizolvat şi Partidul Naţional Liberal. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai este forţat să abdice şi comuniştii proclamă Republica Populară Română. În urma unei avalanşe de procese politice, fruntaşii partidelor istorice şi toţi cei consideraţi opozanţi ai comunismului sau suspectaţi de vederi anticomuniste, de la elitele intelectuale la militari, elevi, studenţi sau ţărani, sunt trimişi în închisori ori în lagărele de muncă silnică. Se estimează că peste 500.000 de oameni au murit în penitenciarele şi lagărele comuniste, dar numărul real poate fi mult mai mare.

 

Rezistenţa patrioţilor români în faţa acestui halucinant tăvălug roşu poate părea naivă dacă n-ar fi fost credinţa lor sinceră că Marea Britanie şi Statele Unite înţelegeau importanţa strategică a României şi pericolul abandonării ei în sfera de influenţă sovietică. Aflat în clandestinitate, urmărit pentru că se sustrăsese internării în lagărul de muncă, George Manu desfăşoară o activitate neobosită atât pentru stabilirea şi permanantizarea contactelor cu diversele grupuri de rezistenţă anticomunistă, fie aparţinând partidelor istorice, fie apropiate casei regale, fie aparţinând diverselor facţiuni ale mişcării legionare, cât şi pentru conştientizarea personalităţilor din ţară, dar mai ales a liderilor puterilor occidentale de importanţa strategică uriaşă a României în stoparea expansiunii sovietice. Contactele, dialogul şi acţiunile sale comune cu reprezentanţii Mişcării Naţionale de Rezistenţă se restrâng drastic după arestarea conducătorilor acesteia, generalul Aurel Aldea şi amiralul Horia Măcelariu.

 

În noiembrie 1946, Curtea Militară de Casare şi Justiţie îi condamnă pe cei doi şi pe alţi 88 de coinculpaţi, între care şi George Manu, judecat în contumacie, la ani grei de temniţă, în „procesul sumanelor negre”, proces politic menit să compromită partidele istorice în ajunul alegerilor generale, prin evidenţierea legăturilor acestora cu grupările considerate subversive. Manu scapă de arestare şi îşi continuă viaţa şi activitatea în clandestinitate. Principala sa realizare din acea perioadă este redactarea unui amplu studiu intitulat „În spatele Cortinei de Fier  – România sub ocupaţie rusească”, semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Lucrarea a fost scrisă în româneşte în perioada iulie 1945 – februarie 1946, apoi tradusă în engleză, sub titlul „Behind the Iron Curtain”, în februarie 1946. Pentru că evenimentele istorice se succedau rapid, urmează o a doua ediţie în engleză, revizuită şi completată în martie 1947, şi o a treia ediţie, tot în engleză, în noiembrie 1947.

 

Obiectivul lucrării este enunţat în prefaţă: „Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere. El intenţionează să informeze orice persoană imparţială şi în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite şi Imperiul Britanic. Aceste state şi-au asumat în mod voluntar obligaţii precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Naţiunilor Unite. Astfel, naţiunile ameninţate de invazie străină şi subjugare au fost îndreptăţite să spere într-un viitor mai bun. Ar fi păcat ca aceste speranţe să fie înşelate.” Urmează o analiză detaliată a prăbuşirii economice şi politice a României sub ocupaţie rusească. De-a lungul celor unsprezece capitole, lucrarea scoate în evidenţă însemnătatea geostrategică a României, analizează controlul rusesc în Europa şi, în special, în România, expune dezagregarea politică, naţională, socială şi economică a ţării, se concentrează pe dezintegrarea economică şi statală sub presiunea comunizării, analizează criza deschisă şi prezintă concluziile dramatice ale dezintegrării ţării. Studiul interpretează un volum imens de date istorice şi statistice, îndeosebi economice, adunate de Manu prin diverse surse la care avea acces. Faptul că informaţiile privind relaţiile economice ale României cu Uniunea Sovietică, îndeosebi cele privind exporturile, erau strict secrete, nu reprezintă un impediment pentru George Manu. El le calculează cu o precizie uimitoare, în principal scăzând din volumele totale ale exporturilor pe diferite ramuri, tot ceea ce se exporta către celelalte ţări cu excepţia URSS. Concluziile sunt dramatice: România era jefuită sistematic, produsele exportate la ruşi fiind mult peste obligaţiile, şi aşa împovărătoare, impuse ţării după război.

 

Dactilografiate în puţine exemplare, ediţiile în engleză ale studiului au fost trimise cancelariilor occidentale, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice din România sau prin emisari de încredere, iar cele zece exemplare ale ediţiei în română au fost date spre citire sau spre păstrare unor personalităţi marcante din rezistenţa anticomunistă. Datorită unui agent dublu din serviciile secrete britanice, lucrarea ajunge cunoscută şi conducerii de la Moscova, dar identitatea autorului va fi aflată abia după arestarea şi anchetarea lui Manu.

 

Spre sfârşitul lui 1947, George Manu se simte tot mai decepţionat de lipsa de reacţie a puterilor occidentale faţă de situaţia din România, dar şi de rapiditatea şi brutalitatea cu care este comunizată ţara. Hotărăşte să plece în Occident cu speranţa că va reuşi să influenţeze mai uşor cercurile decizionale în luarea unei atitudini ferme faţă de România, dar şi să organizeze mai eficient, de acolo, rezistenţa anticomunistă. Pe 17 martie 1948 pleacă însoţit de o călăuză cu trenul de Timişoara, însă arestarea altor fugari la Lugoj face ca planul să eşueze şi Manu se întoarce în Bucureşti. Aici, prin trădarea unui camarad legionar, este atras în plasa autorităţilor şi arestat. În urma interogatoriilor brutale la care este supus se află că el e autorul lucrării „Behind the Iron Curtain”, fapt ce devine principalul capăt de acuzare la adresa lui, în  „Procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori”, cunoscut şi sub numele de „Procesul marii finanţe”, care va fi judecat între 27 octombrie şi 2 noiembrie de către Tribunalul Militar Bucureşti. După cum îl prezenta propaganda comunistă, procesul era menit să evidenţieze cârdăşia dintre capitalişti, legionari şi imperialiştii anglo-americani în vederea răsturnării regimului democratic al Republicii Populare Române. În timpul interogatoriilor, George Manu a fost supus la torturi cumplite, având chiar o tentativă de sinucidere. Cu greu, torţionarii au acceptat că datele din studiul său privind jefuirea sistematică a ţării de către Uniunea Sovietică fuseseră obţinute prin raţionamente logice şi calcule matematice. Manu a mai fost acuzat şi de tentativa bizară de a arunca în aer clădirea Marii Adunări Naţionale, tentativă pe care o recunoscuse pentru a scăpa de tortură, dar şi cu credinţa că întreg calvarul se va sfârşi curând şi adevărul va ieşi la iveală. Istoria, însă, avea alte planuri…

 

„Procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori” a fost o veritabilă demonstraţie de forţă a propagandei comuniste. Sala de festivităţi a Şcolii de Război era arhiplină, fuseseră invitaţi şi o mulţime de ziarişti străini procomunişti, iar în primele rânduri ale asistenţei se aflau Ana Pauker, Teohari Georgescu, Avram Bunaciu şi alţi demnitari comunişti de rang înalt. Mulţimea, îndeosebi activişti aduşi de la marile întreprinderi, îi huiduia pe acuzaţi şi cerea condamnarea lor la moarte. Chiar şi unii avocaţi ai apărării s-au pronunţat împotriva clienţilor, cu precădere Ionel Teodoreanu, autorul celebrului roman La Medeleni şi avocat în proces al lui George Manu. La finalul dezbaterilor, când i s-a dat ultimul cuvânt, Manu a spus: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că nu am reuşit.” A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi transferat în penitenciarul de la Aiud. Orice contact cu el sau informaţie despre soarta lui urmau să fie strict interzise celor de afară, rudelor sau cunoscuţilor. Trebuia să dispară total din viaţa publică, aidoma altor nenumăraţi gânditori şi lideri de opinie indezirabili pentru nou instauratul regim comunist, ale căror nume vor fi şterse din memoria colectivă, conform principiului orwellian: „Posteritatea nu va auzi niciodată vorbindu-se de tine. Din tine nu va rămâne nimic, nici măcar un nume într-un registru, sau o amintire într-un creier viu. Nu vei fi existat vreodată”. Tragic destin pentru acest intelectual sclipitor, descendent al unei familii ilustre…

 

Potrivit tradiţiei, George Manu se trăgea dintr-o veche familie genoveză, stabilită la Constantinopol în secolul al XIV-lea. După căderea Bizanţului, timp de două veacuri, membri ai familiei au ocupat înalte demnităţi la Patriarhia Ecumenică. Manoil Manu, mare logofăt al Patriarhiei, se număra printre fondatorii Academiei greceşti din Constantinopol, iar un urmaş al său, tot Manoil, devine reprezentant la Înalta Poartă al domnitorului Constantin Mavrocordat. Prin această legătură, fiul lui Manoil, Mihail Manu, ajunge în Ţara Românească, iar urmaşii săi vor ocupa înalte dregătorii aici şi se vor înrudi prin alianţă cu marile familii autohtone. În 1821, un alt Mihail Manu, va pregăti alături de fraţii Golescu şi de alţi boieri „pământeni” mişcarea antifanariotă a lui Tudor Vladimirescu. Soţia lui Mihail, Smaranda, era strănepoata marelui domnitor Constantin Brâncoveanu. Înăbuşirea mişcării lui Tudor Vladimirescu va marca despărţirea familiei Manu în trei ramuri: valahă, moldavă şi grecească. Pe ramura grecească, Aspasia devine soţia regelui Alexandu I al Greciei, iar Constantin Manu ajunge profesorul de greacă al împărătesei Elisabeta a Austriei şi îl ajută pe Pierre de Coubertin să relanseze jocurile olimpice. Ramura din Moldova numără şi ea o serie de înalţi dregători, ofiţeri şi oameni politici. Pe ramura valahă, nepotul lui Mihail şi al Smarandei, generalul Gheorghe Manu, personalitate marcantă a Partidului Conservator şi erou al războiului de independenţă va fi ministru de război în mai multe guverne şi apoi prim ministru între 1889 şi 1891. Fiul său, Ioan Manu, se căsătoreşte cu Elisabeta Cantacuzino, fiica inginerului Iancu Cantacuzino, constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal şi fondatorul primei fabrici de ciment din România. George Manu, fizicianul, va fi primul lor copil.

 

În 1869, generalul Gheorghe Manu cumpără casa din Calea Victoriei 192, care va deveni reşedinţa familiei după lucrări de renovare şi înfrumuseţare. Opt decenii mai tîrziu, după instaurarea regimului comunist, urmaşii generalului, ştiind că nu vor mai putea păstra casa, o donează statului pentru a deveni Muzeu documentar al Ministerului Artelor şi pentru a găzdui colecţia de artă Constantin Gheorghe Manu. Sperau că vor evita astfel ca mobilierul şi celelalte obiecte de valoare să intre în posesia neaveniţilor. Guvernul comunist a acceptat donaţia, dar n-a ţinut cont de clauze. Inventarul donat s-a risipit iar imobilul a devenit grădiniţă de copii.

 

În afara Bucureştilor, familia Manu mai avea câteva moşii: Leurdeni, Strejeşti şi Budeşti. Moşia Leurdeni a întrat în patrimoniul familiei Manu în 1795, adusă ca zestre de Smaranda, strănepoata domnitorului Constantin Brâncoveanu, la căsătoria ei cu caimacamul Ţării Româneşti, marele vornic Mihail Manu. În 1807, Mihail şi Smaranda au ridicat alături de palat o biserică purtând hramul sfinţilor Mihai şi Gavril. Biserica a supravieţuit regimului comunist, dar din măreţul palat n-au mai rămas decât ruinele. Se spune că, în 1821, marele vornic Mihail Manu ar fi ieşit în faţa oştilor turceşti şi l-ar fi convins pe conducătorul acestora, Gingir efendi, să cruţe Bucureştii de represalii sângeroase, oferindu-i în schimb pe cei doi fii ai săi ca zălog. Cetatea lui Bucur a fost salvată, iar experienţa dramatică i-a întărit pe cei doi fii ai caimacamului: Costache va deveni un cărturar distins şi intemeietor al Filarmonicii române, iar Iancu va ajunge prefect de poliţie al Bucureştilor.

 

Moşia de la Strejeşti aparţinuse lui Stroe Buzescu, stolnicul şi salvatorul lui Mihai Viteazu în bătălia de la Vidin, ascendent pe linie maternă al lui George Manu. Cula de pe moşie, aflată într-o stare avansată de degradare, a fost în cele din urmă retrocedată familiei Manu prin hotărâre judecătorească

 

Moşia de la Budeşti are o istorie aparte. Aparţinuse străvechiului neam al boierilor Năsturel-Herescu, urmaşi ai Elenei Doamna, soţia lui Matei Basarab. După ce a intrat în posesia familiei Manu, conacul de aici a devenit un loc preferat de întâlnire al boierimii, dar şi al scriitorilor şi poeţilor invitaţi de generalul Gheorghe Manu, mare iubitor de cultură. Foarte curând, salonul de literatură de la Budeşti ajunge faimos. Aici este  provocat Ion Heliade Rădulescu să scrie un poem de anvergura operelor lui Victor Hugo. Se ţine de cuvânt şi scrie Sburătorul, pe care îl citeşte pentru prima oară tot la Budeşti. Dar generalul nu era doar un mecena al artelor. În fiecare duminică şi de sărbători, în faţa conacului se încingea o horă mare la care veneau ţăranii din sat cât şi localnici din împrejurimi. Generalul şi fiul său se prindeau imediat în horă, alături de sătenii pe care îi socoteau ca făcând parte din marea lor familie. Erau vremuri de linişte, ţara prospera, se pregătea întregirea unei mari naţiuni. Timpuri, oameni şi evenimente pe care tânărul George Manu, descendentul unei familii ce făcuse istorie, le cunoştea doar din poveştile vârstnicilor. Din aceste poveşti a învăţat ce înseamnă onoarea şi cuvântul dat, iubirea de ştiinţă şi de cultură, dragostea de ţară şi de semeni. Ele îi vor fi călăuză întreaga viaţă, chiar şi după ce va fi întemniţat în teribila zarcă din Aiud…

 

În timpul represiunii comuniste, în România, peste două milioane de oameni au fost trimişi în penitenciare, în lagăre de muncă silnică sau deportaţi din motive politice. O însemnată parte a elitelor intelectuale a fost supusă regimului de exterminare din închisori, alături de foarte mulţi elevi, studenţi, tineri idealişti. Supravieţuirea multora dintre ei s-a datorat solidarităţii extraordinare între generaţii, hrănite de speranţa că regimul comunist va fi înlăturat iar ţara va trebui reconstruită de tineri bine instruite. Penitenciarele au devenit veritabile universităţi în care profesorii, oamenii de cultură condamnaţi la ani grei de temniţă, imaginau mereu alte căi de a înşela vigilenţa gardienilor pentru a-şi hrăni spiritual colegii de detenţie şi în special generaţiile mai tinere, cu preţul unor teribile pedepse atunci când erau prinşi.

 

În Zarca Aiudului, una dintre cele mai dure temniţe din universul concentraţional stalinist, profesorul Manu, urmaşul unei familii istorice, spirit cu o vastă cultură enciclopedică şi pedagog prin vocaţie, îşi continuă activitatea de rezistenţă anticomunistă într-o nouă formă, sublimată, greu de înţeles pentru torţionarii săi: rezistenţa prin cultură. Devine un veritabil centru de iradiere a cunoştinţelor către ceilalţi deţinuţi politici. Câştigă rapid respectul şi admiraţia tuturor celor încerceraţi; îi convinge că supravieţuirea în faţa unui regim ce urmărea anihilarea lor fizică şi psihică, mergând până la eliminarea definitivă din memoria publică, era posibilă doar prin refugiul în miraculoasa lume a cunoaşterii. În celula lui, profesorul Manu organizează adevărate cicluri de conferinţe cu subiecte dintre cele mai diverse: istorie, literatură, fizică, matematică, limbi străine, geografie, filozofie. Cu fire deşirate din zdrenţele în care era îmbrăcat, face demonstraţii de geometrie pe pătura întinsă pe pat. Scrijeleşte pe pereţii celulei prelegeri spre a fi citite de cei care o vor ocupa după ce el va fi mutat. Imaginează mereu noi metode pentru a transmite cunoştinţele şi către deţinuţii din alte celule. Prepară o emulsie din săpun şi DDT-ul pe care îl primeau pentru a rezista păduchilor, o întinde pe funduri de gamelă sau pe tălpi de bocanc uzate şi inscripţionează pe ele, cu scrisul său ordonat, lecţii în română sau engleză despre operele şi biografiile unor mari literaţi şi oameni de ştiinţă ai lumii, Thomas Moore, Isaac Newton, John Locke, Francis Bacon şi nenumăraţi alţii, scrie citate semnifificative din operele lui Shakespeare, Dickens, Milton, lord Byron, Daniel Defoe, reproduce cu fidelitate, în întregime, Magna Carta sau constituţia americană, descrie călătoriile lui Marco Polo, Cristofor Columb, Magellan, Vasco da Gama, rescrie cu exactitate poeme precum „Învaţă de la toate”, din lirica veche norvegiană sau „Dacă…” de Rudyard Kipling, povesteşte importante episoade din istoria Statelor Unite, Angliei, Franţei, desenează cu mare acurateţe hărţi utile prelegerilor de geografie sau istorie, ori portrete ale unor personaje celebre. Uimitorul său talent la desen era deja remarcat din perioada studiilor de la Paris, când realiza doar din câteva trăsături de condei portretele unor mari personalităţi ale vremii, din Franţa şi apoi din România, inclusiv portrete ale membrilor familiei sale sau autoportrete în diverse ipostaze. Remarcabilă era evidenţierea, adesea cu un umor fin, a caracteristicile definitorii pentru fiecare personaj în parte.

 

Tăbliţele, gamelele, tălpile de bocanc erau apoi dosite în locuri dinainte stabilite pentru a fi luate de ceilalţi deţinuţi şi date din mână în mână, de obicei în timpul scurtei ieşiri de o oră zilnic în curtea interioară a închisorii, unde erau obligaţi să se mişte în cerc şi în deplină tăcere. Multe dintre ele au fost însă descoperite de gardieni, iar profesorul a fost pedepsit cu zile sau chiar săptămâni chinuitoare la izolare. Trebuia să găsească altă cale de comunicare, mai greu de depistat. O metodă deja utilizată în penitenciare era comunicarea cu ajutorul alfabetului Morse, prin bătăi în pereţi sau în conducte, dar ea era utilă doar celor aflaţi pe aceeaşi coloană sau în celule învecinate. Pentru a extinde metoda la nivelul întregii închisori, profesorul Manu a inventat scrierea Morse pe sfoară: un nod pentru punct şi două noduri apropiate sau un nod dublu pentru linie. Deşira fire din pătură, din saltele, sau din zdrenţele cu care era îmbrăcat, apoi, cu o migală extraordinară, înnoda de-a lungul lor prelegerile. Micile mosoraşe erau mult mai uşor de ascuns ori de transmis din fereastră în fereastră. Dar şi această metodă a fost adusă la cunoştinţa gardienilor de turnătorii din temniţă, iar profesorul a avut din nou de suferit prin trimiterea la izolare. N-a renunţat. Nici la menirea sa de profesor, nici la principii, deşi ar fi avut ocazia s-o facă şi să scape din temniţă. La câtva timp după încarcerare, dată fiind reputaţia sa de fizician atomist, i s-a propus să-şi renege trecutul în schimbul eliberării şi plecării în Uniunea Sovietică, unde urma să lucreze la cunoscutul centru de cercetare nucleară de la Dubna. George Manu a refuzat să-şi trădeze convingerile anticomuniste preferând calvarul temniţei.

 

După un alt deceniu de chinuri, şi după halucinantul experiment de la penitenciarul Piteşti, unde torturile fizice şi psihice la care fuseseră supuşi deţinuţii politici depăşiseră chiar şi imaginaţia diabolică a torţionarilor sovietici, în Aiud s-a declanşat aşa-zisa reeducare non-violentă. Deţinuţilor li se cerea să-şi renege public trecutul şi să-şi exprime adeziunea faţă de regimul comunist. Cei care acceptau primeau condiţii mai bune de detenţie şi chiar promisiuni tentante. Din nou, profesorul Manu a refuzat compromisul, motiv pentru care a fost trimis iarăşi la izolare. Starea de sănătate, şi aşa precară, i s-a agravat. S-a îmbolnăvit de tuberculoză ganglionară, dar conducerea penitenciarului a interzis să i se administreze vreun tratament până nu dădea declaraţia de renegare, ceea ce era inacceptabil pentru George Manu. Chiar şi pe patul de suferinţă, profesorul a continuat să-şi ţină prelegerile fie prin bătăi Morse în perete, fie prin Morse pe firele de aţă. Condiţiile inumane de detenţie şi regimul alimentar redus la o zeamă chioară l-au adus într-o stare de slăbiciune extremă. Este diagnosticat şi cu meningită tuberculoasă, moment în care comandantul penitenciarului, colonelul Crăciun, vine în celula lui şi îi arată câteva flacoane de streptomicină şi medicamente occidentale ce i-ar putea salva viaţa. Ii condiţionează din nou administrarea lor de obţinerea declaraţiei de desolidarizare, însă profesorul refuză, chiar cu iritare. Va fi ultimul său refuz. Se stinge din viaţă pe 2 aprilie 1961. Avea 58 de ani şi doar 34 de kilograme. Ultimele sale clipe sunt evocate de fostul său coleg de celulă, arhitectul Nicolae Goga: ”Tot trupul era o rană. Avea escare peste tot. Din încheieturi curgea puroi. Încercam, în fiecare seară, să-i dăm să bea apă, iar doctoriţa, deşi n-avea voie, îi făcea perfuzii. Înainte de a muri, Manu m-a chemat la patul său şi mi-a zis: Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo!” Am dat mâna cu el. Mi-a făcut un semn care părea să fie o înbrăţişare. A murit a doua zi, dimineaţa. Cred că atunci am pierdut unul din cei mai mari intelectuali pe care i-a avut România”.

 

Trupul lui George Manu a fost dus noaptea, pe întuneric, la groapa comună din Râpa Robilor, anonimul capăt de drum pentru sutele de martiri exterminaţi în zarca Aiudului. Câteva zile mai tîrziu, fiul profesorului este chemat la secţia de miliţie unde i se aduce lapidar la cunoştinţă decesul tatălui şi i se înmânează câteva lucruri greu de identificat, rămase de la acesta. Pentru autorităţile comuniste, cazul Manu era închis şi îngropat în uitare. Pentru foştii colegi de celulă, imaginea rectorului din penitenciarul Aiud nu putea fi ştearsă. Unul dintre ei, după ce este eliberat, îl vizitează pe Şerban, fiul lui George Manu, pentru a-i transmite ultimele cuvinte ale profesorului. Demnitatea şi curajul părintelui său îi vor lumina lui Şerban Manu întreaga viaţă. Pentru generaţiile tinere, îndeosebi pentru cele crescute după prăbuşirea regimului comunist, amintirea nenumăraţilor martiri abia începe să fie recuperată.

 

În 1992, la Râpa Robilor a fost construit un monument impresionant în amintirea foştilor deţinuţi politici, cu un osuar unde sunt adunate rămăşiţele omeneşti ieşite din pământ la tot pasul sau dezgropate în urma unor cercetări arheologice. În fiecare an, de înălţarea Sfintei Cruci, la mausoleu are loc un pelerinaj la care participă oameni din toată ţara. Se spune că rămăşiţele martirilor ar fi făcătoare de minuni, că ar aduce alinare bolnavilor şi ar alunga demonii. Poate că aşa este, devreme ce credinţa neclintită în Dumnezeu le-a fost sprijin şi călăuză celor întemniţaţi, în tot calvarul ce l-au avut de îndurat pentru simpla vină de a se opune unei dictaturi străine de fiinţa neamului lor…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: